DISPOZITIVELE TEHNOLOGICE, porția de plăcere
Mami râde, tati râde o față relaxată, un om fără griji. Asta e imaginea care îmi vine în cap când mă gândesc la ai mei în față televizorului. De câțiva ani încoace e la fel cu scroll-ul pe rețelele de socializare. Fie că vorbim de filme sau de diverse sporturi, asta era parcă acțiunea preferată în familie, chiar un moment de conexiune, fiind singura dată când stăteam mai mult timp legat împreună.
Nu este vorba că aș fi conștientizat la vremea respectivă, însă uitându-mă în urmă, pot spune că anxietatea mamei, stresul zilnic, păreau că se diminuează, către evaporare chiar, o dată ce era cu telecomanda în mână. Venea de la serviciu, după multe ore de lucru, obosită, înfometată și ajungea să pună ceva rapid pe farfurie și să se așeze pe canapea la televizor. Aceste acțiuni păreau să ducă la transformare. Uneori împreună, dar și separat fiecare cu televizorul lui, fiecare cu telefonul lui, fiecare cu calculatorul lui. Se pierdeau ai mei în fața ecranelor, însă părea o pierdere “bună”, care ducea la o senzație de ușurare. Își ieșeau din cap și se relaxau.
La rândul meu, visam să vină ora unui anumit desen animat, mă pierdeam în față televizorului sau a jocurilor pe calculator chiar înainte să ajung la școală. Chiar și acum visez la momentul în care, după serviciu voi porni televizorul să îmi aleg din multitudinea de filme și seriale, ceva ce, fie să mă ajute să mă descarc trăgând o tură bună de plâns, fie ceva cu mesaj extrem de ușor de digerat, unde aproape că mă uit în gol. Acel gol însă nu e o problema de la serviciu, o îngrijorare din viața personală, nu cauzează stres sau anxietate, ci mă amorțește puțin. Și eu acum sunt omul care râde, plânge, trăiește liniștit în fața unui ecran, chiar doarme după o jumătate de ora de făcut nimic relevant pe rețelele de socializare, spun rețele pentru că intru pe rând pe toate, să simt că pot astfel să închei ziua. Sau, când chiar am multe gânduri, care nu mă lasă, este necesar să meargă televizorul în fundal când închid ochii, pun pe timer, fără să-mi amintesc nimic a două zi de dimineață. Asta consider eu succes și-mi da un zâmbet bun, încă de la trezire.
Că e bine sau rău, cred că putem trage singuri concluziile, fiecare pentru noi, însă cu siguranță este vorba despre un comportament observat, integrat ca fiind ceva ce aduce o stare de liniște, o stare de pace, ceva așteptat cu drag, ce a rămas cu mine și-n viața adultă, nefiind nici măcar ceva atât de evident nociv, încât să vreau să schimb ceva, pare prea mult efort pentru copilul devenit adult.
